Cioburi de sticlă colorată. Sunt ale mele și sunt frumoase...

Îmi e groaznic de dor să alerg spre mama și, când o îmbrățișez, să nu îi ajung decât până la genunchi. Îmi e groaznic de dor să o îmbrățișez pe mamaia, oriunde i-aș ajunge. Îmi e groaznic de dor să constat pentru prima oară răutatea oamenilor și să vărs lacrimi amare pentru că prietena mea s-a supărat pe mine și azi nu vrea să vină să ne jucăm. Sau pentru că cei din clasă mă fac tocilară și râd de mine. Și îmi e groaznic de dor să vin acasă și mama să mă ia în brațe, să mă pupe și să îmi spună să nu îi bag în seamă. Îmi e dor de tata când își „bătea joc de mine” spunându-mi că ariciul din cartea de colorat chiar ar trebui să mă înțepe sau că în pădurea cu alune aveau casă trei pitici, nu doi.
Îmi e dor să cotelesc prin casă, să mă joc singură sau cu alții, să aștept Crăciunul și să mă uit la „The Little Troll Prince” pe Cartoon Network, să fiu dependentă de Cartoon Network și ai mei să îmi ascundă telecomanda. Îmi e dor să fac puroi la amigdale și mamaia să mă dea cu țuică și să îmi pună un bandaj cu cartofi în jurul gâtului care să mă glodească toată noaptea. Îmi e dor să merg cu tataia pe bicicletă în fiecare zi la spitalul la care lucra și el să îmi explice chestii legate de eprubetele cu sânge pe care să nu le înțeleg. Îmi e dor să îmi spună tata că după faza cu Cartoon Network o să urmeze faza cu muzica și eu să bag mâna în foc ca n-o să fie așa. Cum, eu să îmi trădez prietenii animați? Mai bine aș muri. Cred că am început pe loc să plâng.
Îmi e dor să văd din nou singura vedenie pe care o am despre bunicul. Când mâna mea se umplea doar ținând degetul lui mic.
Îmi e dor să mi se pară lumea mare și să străbat același oraș cu de zece ori mai mulți pași. Mi-e dor de salopeta mea de fâș. Mi-e dor de supa bunicii. Mi-e dor de primul dinte căzut. Mi-e dor de copilăria mea. Așa cum era ea era perfectă. Ție ți-e dor de copilăria ta, lui îi e dor de copilăria lui, ei îi e dor de copilăria ei, nouă...